Practic şi real, aş zice

Mi-am anunţat ieri contactele de pe Facebook că voi realiza curând o curăţenie de primăvară (urât cuvânt, totuşi) care va consta în reducerea listelor YM & Facebook la persoanele cunoscute în realitate, pe bune adică. Fără a ofensa pe nimeni, pentru mine chestia asta este foarte practică şi mă menţine mai bine în contact cu realitatea, de care ne îndepărtăm tot mai mult adăugând într-un mod absolut lipsit de sens tot felul de persoane despre care nu ştim nimic, cu care nu interacţionăm deloc şi cu care nu ne vom întâlni vreodată. "X-lescu and Bahram Jalal Al Tareh are now friends". Oh boy, now really...? You get the picture.
Oricum, eu în general nu păstrez în agendă oameni cu care nu comunic, fie din vina lor sau chiar a mea, fie din lipsă de chimie sau din oricare alt motiv. Am detaliat foarte bine acest aspect mai demult şi nu voi repeta decât o singură chestie pomenită acolo: dacă mă vezi pe mess, mă apelezi şi nu-ţi răspund, înseamnă că nu te mai am în listă şi nu primesc ce spui, pentru că la mine e bifată opţiunea "ignore anyone who is not in my contacts list" dar, pe de altă parte, chestia asta îţi permite în continuare să mă vezi online. Aşa că mă poţi înjura că te-am şters, nicidecum pentru că sunt un arogant care nu te bagă în seamă când îl saluţi. Nuanţează deci!
Şi ca să închei această postare care nu-mi face plăcere ci o scriu doar pentru a specifica nişte lucruri, mai spun doar că vor fi şi excepţii. Nu voi înlătura chiar toate persoanele pe care nu le-am cunoscut în real life, iar criteriile care vor da aceste excepţii sunt justificate şi confidenţiale.

Crazy Heart Jeff Finally Nails It

Cu câteva ore în urmă, Jeff Bridges a câştigat primul său Oscar, pentru rolul din Crazy Heart, la 39 de ani de la prima nominalizare. Mi se pare senzaţional lucrul acesta pentru un actor, indiferent dacă el îşi propune sau nu obţinerea premiului suprem.
Sandra Bullock a triumfat şi ea, tot în premieră, iar filmul anului a fost (slavă domnului) The Hurt Locker şi nu Avatar.

The Lost Symbol (Brown nu se dezminte)

Aseară am terminat de citit ultima carte a lui Dan Brown, numită Simbolul Pierdut şi cea care completează trilogia care-l are ca personaj central pe Robert Langdon, profesorul de simbolistică prezent în Îngeri şi Demoni şi Codul lui Da Vinci. Ca şi roman în sine, este foarte asemănător cu cele care l-au precedat. Aproape 500 de pagini acoperă o acţiune desfăşurată în doar 12 ore, Langdon are din nou o parteneră milfish şi singurică, aşa cum are câte una în romanele anterioare (aici clar avem de a face cu fanteziile lui Brown), partenera respectivă este ruda unui mare savant care este fie răpit ori ucis, killer-ul este un ciudat din punct de vedere fizic şi mental, un monstru, secretele care pot fi dezvăluite ar da lumea peste cap iar acţiunea, desigur, este presărată de coduri şi simboluri de tot felul pe care Langdon şi partenera lui le descifrează pas cu pas.

Acuma, lăsând la o parte şabloanele deja clasice ale unui roman Brown, lăsând la o parte şi finalul cărţii, care mi s-a părut cam fâsâit, precum şi criticile pe care de regulă le primeşte (am dezvoltat subiectul pe blog acum vreo 5 luni), trebuie să spun că mi-a plăcut The Lost Symbol mai mult ca primele două cărţi dintr-un singur punct de vedere, dar unul foarte important. În carte sunt prezente numai concepte New Age, nu separate neapărat de toate religiile şi dogmele, ci mai degrabă ca o trăsătură comună a tuturor, ca un mesaj al iluminării rasei umane care fusese transmis de când lumea de către toţi marii învăţători, printre care Isus, Buddha sau Mohamed. Absurditatea existenţei atâtor religii este şi ea ironizată subtil, iar ideea că Dumnezeu se găseşte practic în fiecare dintre noi şi că noi, oamenii, suntem cu toţii divini, este foarte bine subliniată. Iar lucrul care m-a uluit şi încântat cel mai mult este ceea ce am numit eu un fel de împletire armonioasă între Biblie şi New Age, pe care Brown (sau oricare, că acuma iar vor sării unii să spună că a plagiat idei când de fapt asta nu are nicio legătură cu pomul de iarnă) o realizează prin simpla definiţie greacă a unui cuvânt. Până şi Biblia menţionează, în ultimul ei capitol, revelaţia şi iluminarea omenirii, care va afla (sau, mai degrabă, îşi va reaminti) adevărurile fundamentale.

An Apocalypse (Greek: Ἀποκάλυψις Apokálypsis; "lifting of the veil" or "revelation") is a disclosure of something hidden from the majority of mankind in an era dominated by falsehood and misconception, i.e. the veil to be lifted.

Da, apocalipsa nu înseamnă sfârşitul lumii, ci mai degrabă sfârşitul lumii aşa cum o ştiam noi. Nu descrie niciun cataclism planetar, ci doar revelaţia de care va avea parte omenirea când va realiza caracterul divin al fiecăruia, puterea minţii şi a credinţei, faptul că Dumnezeu nu trebuie căutat în cer ci mai degrabă în interiorul nostru.
Ca un fel de concluzie, recomand The Lost Symbol pentru lectură, însă încercaţi să treceţi peste emfaza atât de comună unora când vine vorba de Dan Brown şi nu uitaţi că omul scrie thrillere şi nu romane istorice, că totul este doar ficţiune şi că elementele spirituale, mistice, simbolistice, etc. care vă pot pune pe gânduri pot fi aprofundate din alte surse, nu trebuie să luaţi literă de lege ce spune acest autor. Dar, atâta vreme cât vă pune într-adevăr pe gânduri, înseamnă ceva. Apreciaţi, înainte de toate, un thriller alert, aşezat pe un suport simbolistic şi spiritual. Pentru că exact asta sunt cărţile lui Brown şi nimic mai mult.

Mila

Acest blog respectă tradiţia cu care v-a obişnuit, prin urmare fiecare nou crush al autorului asupra unei actriţe se va manifesta în aceste pagini, chestia asta fiind atât o recomandare cât şi un echivalent al posterelor de pe pereţii adolescenţei.

Domniţa din imagine este Mila Kunis iar ea m-a cucerit iremediabil după ce am remarcat-o în The Book of Eli (aplauze încă o dată pentru acest film), unde este partenera lui Denzel, deşi o latură mult mai senzuală are în Forgetting Sarah Marshall. O văzusem şi în Max Payne, dar atunci nu-mi marcase simţămintele, ca s-o zic aşa mai glumeţ. Mila este născută la Kiev (deci hai s-o considerăm vecină cu noi, deşi acum stă în San Francisco) şi de vreo 8 ani de zile este iubita norocosului şi eternului puştan Macaulay Culkin. O mai puteţi vedea în Extract, Boot Camp, After Sex sau Moving McAllister. Sau poate vă mulţumiţi cu clipul de mai jos.

The Book of Eli

Am fost sâmbătă cu tata la acest film pe care-l consider unul dintre cele mai bune pe care le-am văzut în ultimii ani, dacă nu ever. O poveste post-apocaliptică foarte bine construită, fără tipar clasic, care nu-ţi permite să-i intuieşti finalul. Pe scurt, un film despre credinţă, cu o coloană sonoră senzaţională (mai jos aveţi the main theme).
Dacă puteţi, aruncaţi priviri şi la Agora (apropo de lupta idioată de milenii dintre religii) şi Edge of Darkness.

Prima aniversare din Ardeal

Fu de-a dreptul minunată şi întinsă pe tot weekendul. Vineri seară am petrecut mai bine de 7 ore în Stuf, alături de oameni pe care i-am cunoscut aici la Cluj, de foşti colegi de muncă şi, realmente fascinant, de oamenii de la Taize. Lor ţin să le mulţumesc în primul rând, anume Mirelei, ajunsă la Cluj de la Bucureşti după 3 amânări ale cursei (our regards to Blue fuckin' Air) şi lui Tavi, venit de la Tg.Mureş. Excelentă şi discuţia pe care am avut-o cu acest om până când zorii au năvălit peste noi. Aşa cum mereu am spus-o, spaţiul şi timpul sunt absolut ineficiente în a ofili prieteniile adevărate. Sâmbătă şi duminică am fost cu ai mei, veniţi şi ei, evident, tot din alt colţ al ţării. A fost un weekend plin, frumos, liniştit, în care m-am simţit iubit. Bucăţi din el puteţi vedea mai jos.

Soare la cafea

Săptămâna începe superb la Cluj, cu un soare nemaiîntâlnit în acest an îmbrăcând blocurile din Mănăştur într-o aură ce prevesteşte zile formidabile. Încă e linişte, dar oraşul se pune deja pe treabă. E timpul pentru cafea, aer proaspăt în plămâni, planuri şi puţină acţiune.
Ştii, e tipul ăla de dimineaţă care anunţă ceva, când cu greu îţi poţi lua ochii de pe geam. Şi mintea din visare.